Suntem un popor de hulitori si nu unul de oameni civilizati si buni crestini

bestia1.jpg

Cartea Apocalipsei, in capitolul 13, ne descrie un fapt ingrozitor. Spre sfarsitul lumii, satana, in chip de fiara turbata, va fi o vreme slobozita sa iasa si sa aiba stapanire peste toate semintiile de sub soare. Autorul sfant spune ca fiara va avea gura cu care sa rosteasca hule cumplite. ” Ea si-a deschis gura spre hule asupra lui Dumnezeu, ca sa batjocoreasca numele Lui”(Apoc.13,6).

Iar ceea ce este mai infiorator e faptul ca multi locuitori ai pamantului se vor lasa amagiti de fiara, vor imita-o si se vor inchina ei.

Fireste, nu putem cunoaste chipurile nenumarate prin care diavolul isi castiga tovarasi care sa-i îndeplineasca voia de razvratire impotriva lui Dumnezeu. Insa o faradelege o stim, spre adanca noastra durere si spre osanda celor ce o fac. Ne gandim la pacatul de moarte al sudalmelor, al injuraturii de tot felul.

Pacatul acesta care rostogoleste in iad pe atatia din fratii nostri, trebuie infierat si aratat in toata uratenia lui. Mai mult: el trebuie starpit cu totul din ogorul dreptei credinte, ca o buruiana otravita, aducatoare de moarte. Ferice de cei ce ne vor asculta si ne vor urma!

Unul din cele mai pretioase daruri cu care Ziditorul a inzestrat pe om este cel al vorbirii. Expresie al inteligentei si a inimii, cuvantul ne ajuta sa ne rostim gandurile, simtirile, sa ne aratam dragostea fata de prieteni, parinti, binefacatori. Limba este organul binecuvantat prin care laudam pe Dumnezeu si-I aratam recunostinta. Cu toate ca ea detine un loc atat de important intre madularele noastre, Sfantul Apostol Iacov scrie ca limba este un rau fara de asemanare “plina de venin aducator de moarte”(Iacov 2,8)

Imprejurarea in care vorbirea se face plina de venin si revine o lume a faradelegii, este atunci cand omul injura. Stim cu totii ce este injuratura: Este un cuvant de ocara impotriva lui Dumnezeu, a Mantuitorului Hristos, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci, a Sfintilor si a tuturor lucrurilor sfinte.

Sudalmele se aud in tot locul. Se aud in toiul maniei, al certurilor dintre oameni, pe drum, prin pietele targurilor. “Crestinii” nostri injura la carciuma, ostasii in cazarmi, muncitorii in fabrici si ateliere. Ba, de multe ori, unii injura fara nici o pricina, doar asa in gluma, ca sa para mai grozavi. Pana si din gurile copiilor se aud batjocoriri ale persoanelor sau lucrurilor sfinte, fireste, deprindere invatata de la cei in varsta.

Fapt trist este acela ca injuraturile sunt o trasatura caracteristica a poporului roman.

Sa privim si sa judecam putin deprinderea hulitoare in lumina mintii si a credintei.

Din punct de vedere rational, injuratura este o dovada de mare decadere si salbaticie. Ca sa poti spune ca esti un om bine educat si civilizat, o poti arata prin aceea ca cinstesti si respecti ceea ce este vrednic de respect: parinti, batrani, convingerile intime ale semenilor tai. Dar tu, cand cu limba ta scuipi ceea ce este mai sfant pe lume, te situezi sub nivelul triburilor salbatice, care, oricat de primitive ar fi, nu-si batjocoresc zeitatile.

In lumina mintii sanatoase, sudalma este o mare prostie.

Omul, ori de cate ori pacatuieste, urmareste satisfacerea unei dorinte si uneori se procopseste cu ceva. Cand fura, la avutul sau adauga avutul altuia. Cand desfraneaza, urmareste satisfacerea unei pofte trupesti. Prin minciuna, vrea sa-si apere onoarea. Pe cand atunci cand injura, nu se alege cu nimic decat cu o mare osanda.

Se zice ca unul ca acesta, cunoscut prin sudalme groaznice, pescuia cu undita pe malul unei ape. Un vecin se apropie de dansul si-l întreaba de ce pune pestisori in undita.

“-Pestele nu-i prost sa apuce undita goala”, zise omul.

“—Dar tu esti mai neghiob decat dansul, fiindca te lasi prins de undita diavolului fara sa castigi ceva. Necuratul te trage de partea lui fara nici o rama, te face sa hulesti cele sfinte, fara sa devii prin asta nici mai avut, nici mai destept…”

Pescarul a ramas impresionat de cuvintele vecinului sau si din ziua aceea se lasa de naravul blestemat.

Insa gravitatea pacatului de care vorbim se arata desavarsit in lumina învataturii de credinta a Bisericii noastre.

Viata noastra, a crestinilor, trebuie sa fie o neobosita manifestare a dragostei si a recunostintei fata de Dumnezeu. Din mila lui traim. Painea pe care o mancam, aerul pe care il respiram, raza de soare de la care ne incalzim sunt daruri ale Parintelui ceresc. Mantuitorul Iisus Hristos este Cel ce a murit pentru noi si ne-a rascumparat. Maica Domnului se roaga neincetat pentru apararea noastra. Crucea ne este pavaza, Biserica maica, sfintii sunt mijlocitori pentru noi…

Din nenorocire, tocmai aceste slavite nume sunt batjocorite prin sudalmele asociatilor fiarei. E posibila, oare, o mai mare faradelege ca aceasta? Nu!

“Nici un pacat (zice Sfantul Ioan Gura de Aur) nu cuprinde atata rautate cata are injuratura”. Este mai greu pacatul acesta decat necuratia, decat furtul, mai greu chiar decat uciderea. De ce? Pentru ca aceste faradelegi lovesc persoanele sau interesele semenilor nostri, oamenii. Pe cand sudalma este o ofensa directa adusa Stapanului Ceresc si a operei Sale mantuitoare. Pe drept cuvant s-a zis ca injuratura este “limba iadului”.

Cat de mare manie starneste ocara cu limba, ne poate spune o intamplare din Biblie.

Odata, un israelitean, intr-o cearta cu un oarecare, a hulit numele Domnului. Martorii care l-au auzit, l-au adus pe calcatorul poruncii sfinte la Moise, ca sa-l judece. Conducatorul poporului nu stia cum sa-l pedepseasca pe vinovat. Atunci Dumnezeu s-a aratat lui Moise si i-a zis: “Scoate pe hulitor in afara de tabara si toata obstea sa-l ucida cu pietre. Hulitorul numelui Domnului sa fie omorat neaparat”(Levitic 24, 14-16).

Vedeti cu cata asprime pedepseste pe nelegiuitii care Ii ofenseaza numele?

Scrierile din Noul Testament nu cuprind porunci directe care sa stavileasca injuraturile, pentru simplul fapt ca pe vremea Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli credinciosii slaveau si binecuvântau numele Celui Preaînalt, nu-L huleau. Totusi, gasim si in legea noua locuri in care se arata raspunderea pe care o avem fata de orice cuvant care iese din gura noastra.

Lamurit este locul din Evanghelie prin care Mantuitorul arata ce pedeapsa se va aplica batjocoritorilor de cele sfinte.

“Adevarat graiesc voua ca toate pacatele vor fi iertate fiilor oamenilor…Dar cine va huli impotriva Duhului Sfant nu are iertare in veac, ci este vinovat de osanda vesnica”(Marcu 3, 28-29).

Vedeti ce grozav pacat este injuratura! Cel ce comite aceasta faradelege n-are iertare in veci. In sute de locuri si in sute de feluri ne spune Scriptura cat de milostiv si iertator este Dumnezeu. Pline sunt paginile Bibliei de datornici iertati, de desfranate absolvite de necuratiile lor, de talhari mantuiti. Pana si pentru calaii care Il rastignira pe Cruce, Domnul Iisus s-a rugat Parintelui Ceresc de Indurare…Numai pentru hulitori nu se arata nici o raza de nadejde. Ei raman condamnati in iad pentru vesnicie. De ce, oare? Va spuneam mai inainte: pentru ca injuratura este o sulita care loveste in insasi inima lui Dumnezeu. Suduitorul este un dezertor din oastea lui Hristos, un tradator trecut in oastea satanei.

“Si fiara si-a deschis gura ca sa-L huleasca pe Dumnezeu”.

Cunoscand aceste adevaruri, sa ne orientam viata potrivit invataturilor mantuitoare.

Datu-ni-s-a darul vorbirii. Sa-l folosim pentru sfintirea noastra. Sa-L laudam cu limba pe Dumnezeu, preamarindu-L si multumindu-I fierbinte pentru tot ceea ce a facut pentru noi.

“Tinerii si fecioarele si batranii sa laude numele Domnului, caci numai numele Lui s-a inaltat” (Ps. 148, 12).

Cu mintea sa ne gandim la slava in care salasluieste Dumnezeu, cu inima sa-L iubim ca pe binele cel mai inalt, cu gura sa-L preamarim pe Domnul in rugaciuni fierbinti.

Daca astazi am aflat cat de mare este pacatul injuraturii, sa ne silim din toate puterile sa nu-l savarsim niciodata. Mai bine este sa ne pierdem graiul, decat sa aruncam spre ceruri veninul rautatii.

“A injura nu-ti invata gura si a ocara pe Cel Sfant nu te obisnui. Caci precum sluga rea multe batai primeste, asa si cel ce injura, de pacat nu se va curata”(Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah 23, 8).

Sa nu uitam cuvantul Domnului Iisus: “Va spun ca pentru orice cuvant desert pe care il vor rosti, oamenii vor da socoteala la ziua judecatii”(Matei 12,36)”.

Poate ca pana astazi nu v-ati dat seama cum va omorati sufletul cu acest pacat. Hotarati-va ca macar de acum inainte sa nu va lasati muscati de sarpele veninos, de fiara iadului.

Alta mare datorie ce va revine este aceea de a mustra si a opri pe cei ce iau in desert numele sfinte. In legea veche citim ca atunci cand un iudeu auzea pe alt cetatean hulind numele lui Iehova (Iehova = numele lui Dumnezeu in ebraica), isi astupa urechile, isi rupea hainele in semn de durere si indignare. Fireste ca odata cu aceste semne de protest il mustra pe hulitor, sau, cum am aratat la inceput, il ducea inaintea capeteniilor religioase spre judecata.

Asa se cuvine sa reactionam si noi, crestinii. Ori de cate ori auzim pe un semen de-al nostru ocarand numele Domnului, sa ne rupem nu hainele, ci inimile de durere, ca prin sudalma este necinstit Imparatul cerului, Mielul lui Dumnezeu, Care S-a lasat jertfit pentru pacatele noastre, sau alta persoana sfanta. Cu mustrarea, cu povata, cu sfatul, datori suntem sa intervenim, ca sa se starpeasca dintre noi aceasta deprindere infernala.

Si numai cand vom smulge cu totul din gradina neamului nostru buruiana otravitoare a sudalmei, vom avea dreptul sa ne numim oameni civilizati si crestini buni.

Pr. Dr. Stefan Slevoaca