Derularea procesului de colectivizare: etape si dimensiuni
- Detalii
- Categorie: Editorial
- 25 Septembrie 2008
Datorita rezistentei darze a taranimii
la colectivizarea agriculturii, pe de o parte, precum si a ezitarilor politice de la centru, pe de alta parte, procesul de
colectivizare a avut o istorie lunga si foarte sinuoasa, marcata de ofensive
violente dar si de retrageri tactice sau fortate ale autoritatilor.
Procesul de colectivizare s-a desfasurat in doua valuri principale, 1949-1953 si
1953-1962, impartite la randul lor in numeroase etape sau stadii.
Primul val al
"transformarii socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide in buna masura cu perioada in care, in intregul lagar comunist, exceptand
Iugoslavia lui Tito, Moscova a incercat sa impuna colectivizarea rapida, in
vreme ce liderii locali cautau sa implementeze acest proces in mod gradual.
Robert
Levy identifica cinci stadii distincte ale colectivizarii din Romania:
martie 1949 - februarie 1950; februarie -15 iunie 1950; 15 iunie - septembrie 1950;
octombrie 1950 - ianuarie1952; ianuarie 1952 - aprilie 1953; marcate de directive
politice contradictorii venite de la Bucuresti, de lupte intestine pentru
putere intre factiuni politice rivale in sanul partidului si de ezitarile de a
urma in totalitate modelul sovietic de colectivizare.
De-a lungul
acestui prim val, ezitarile autoritatilor au cauzat progrese fortate, dar si
retrageri dramatice. Manevrele menite sa tempereze colectivizarea reprezentau o
incercare zadarnica in fata presiunii sovietice. Ele explica insa, alaturi de
rezistenta notabila a taranimii romane, curentele schimbatoare si masurile
contradictorii din primul val al colectivizarii in Romania.
Cel mai
semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului
condus de Ana Pauker din conducerea partidului si a sectiei agrare a
Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar si pentru intarzierea
in campania de colectivizare.
In 3 iulie 1952,
odata cu eliminarea "deviationistilor de dreapta",
Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta reinceperea luptei deschise impotriva chiaburilor
dezlantuind in toata tara o noua campanie de arestari si procese.
Satele
colectivizate in primul val erau situate, in general, in regiuni in care
agricultura suferise profund de pe urma razboiului si a secetei din anii
1945-1946, si in care taranii saraci constituiau o masa de manevra foarte
vulnerabila la presiunile administrative ale partidului-stat, mai ales in conditiile
dereglarii mecanismelor sociale locale prin eliminarea si deportarea mosierimii.
Este insa interesant de semnalat faptul ca multe localitati in care se infiintasera
gospodarii agricole de productie inca din 1949 au incheiat procesul de
colectivizare numai in anii 1961-1962. Desi in aceste localitati campania de
colectivizare inregistrase progrese insemnate, odata cu inregimentarea taranilor
saraci potentialul de colectivizare isi atinsese in fapt limitele,
colectivizarea totala fiind posibila numai prin folosirea fortei.
O categorie aparte de sate colectivizate in
primul val erau cele situate in zone considerate nesigure de catre partid, sau
in care miscarile de rezistenta anticomunista erau mai puternice, precum in
Dobrogea sau Maramures. In aceste zone, colectivizarea timpurie era o forma de represiune
sau chiar de "pedepsire" si
disciplinare a populatiei locale, existand o corelatie directa intre
intensitatea rezistentei anticomuniste si violenta procesului de colectivizare.
Cel de-al doilea val al asaltului
final in campania de colectivizare a agriculturii demonstreaza supunerea politica totala a elitelor politice din Romania fata de
Uniunea Sovietica. Primul stadiu s-a situat intre vara anului 1953 - decembrie 1955,
perioada denumita. "anii stagnarii",
deoarece dupa moartea lui Stalin colectivizarea a fost temperata, punandu-se
accentul pe consolidarea gospodariilor deja existente. A doua faza corespunde
anului 1956 si se regaseste doar la nivelul discursului si proiectului politic
de reluare a colectivizarii. Din considerente legate de situatia externa -
evenimentele din Ungaria in 1956, dar si posibilitatea declansarii unor miscari
contestatare de amploare in tara - punerea in practica a proiectului s-a amanat. Cel de-al treilea
stadiu este cuprins intre anii 1957-1962.
In 1957 s-a pregatit reluarea
colectivizarii cu un experiment local in regiunea Galati, ale carui rezultate
au fost considerate incurajatoare de catre conducerea partidului. Procesul a reinceput in forta in regiunea Constanta, unde
au fost mobilizati peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa
661 000 de locuitori; excluzandu - se populatia urbana, taranii deja
colectivizati, batranii si copiii, rezulta o proportie de un activist pentru
circa trei tarani necolectivizati!), sub conducerea secretarului regional de
partid, Vasile Valcu.
La capatul unei campanii de o violenta fara precedent,
Constanta avea sa fie declarata prima regiune colectivizata din Romania pe data
7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revolutii Socialiste din
1917, careia ii era dedicata.
Realizata la instigarea
consilierilor sovietici, colectivizarea in timp record a Dobrogei facea parte
dintr-un plan general de socializare completa a regiunii Constanta, provincia
fiind privita drept un experiment-pilot in modernizarea socialista. "Succesul" sau, intens cosmetizat de propaganda oficiala,
a fost popularizat in numeroase brosuri propagandistice ce exagerau metamorfoza
sa miraculoasa din "cea mai inapoiată provincie din tara" in regiunea cu cel mai ridicat standard de viata al populatiei rurale din Romania. Exemplul Dobrogei a declansat o acerba competitie mimetica intre
organizatiile regionale de partid pentru infaptuirea colectivizarii.
Succesiunea
colectivizarii regiunilor tarii a urmat insa o logica politica, prioritate avand zonele multietnice de granita, precum Dobrogea si Banatul,
cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramuresul, dar si campia Baraganului, considerata vitala pentru aprovizionarea capitalei. Alte
regiuni mai omogene din punct de vedere etnic si de o importanta economica sau
geopolitica mai redusa, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate.
Procesul s-a incheiat
oficial in Romania in martie 1962 - cu trei ani inainte de termenul oficial
stabilit de partid, dupa 13 ani de actiuni sistematice împotriva ţărănimii.
Pe 27-28
aprilie 1962 avea loc la Bucuresti o sesiune extraordinara a Marii Adunari Nationale,
unde Gheorghiu-Dej proclama incheierea "transformarii socialiste a agriculturii". Formele
socialiste de proprietate detineau 96% din suprafata arabila a tarii.
Chiar daca
procesul de colectivizare s-a încheiat oficial in aprilie 1962, anii urmatori nu
au fost lipsiti de tensiuni in mediul taranesc. Bunaoara, intr-un Buletin
Informativ Special cu privire la unele manifestari si actiuni negative in
cadrul gospodariilor agricole colective, intocmit de Ministerul Afacerilor
Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute in revista numeroase nemultumiri ale taranilor
din agricultura socialista. Circulase intens zvonul privind producerea unor
"schimbari" in sectorul socialist, multi tarani colectivisti exprimandu-si
speranta ca GAC-urile se vor destrama, iar ei isi vor redobandi pamantul,
animalele si atelajele cu care intrasera in colhoz, in vreme ce altii au crezut
ca vor primi loturi mai mari de pamant in folosinta. Toate acestea au dus la
aparitia intr-o serie de localitati a unor actiuni deschise pentru destramarea
GAC-urilor si a intovarasiilor. Taranii erau nemultumiti nu doar pentru ca le
fusesera confiscate bunurile prin colectivizare, ci si pentru ca ei practic
munceau aproape pe gratis in formele socialiste de agricultura.
O forma
deosebit de raspandita de protest a taranilor fata de mizeria spre care erau impinsi
a fost refuzul de a iesi la lucru, de-a lungul si de-a latul tarii inregistrandu-se
veritabile greve agricole, intr-o epoca in care notiunea era utilizata in Romania
doar pentru a desemna realitatile trecutului sau existente in "tarile capitaliste". In acelasi timp a aparut si
s-a generalizat un fenomen care avea sa devina obisnuinta in deceniile urmatoare: "furtul" din Gospodariile Agricole
Colective, considerat de tarani ca o forma legitima de remunerare si
redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o forma de
sabotare a agriculturii socialiste.
Autor Razvan MIHAIU
