Securizarea activitatii agricole - Furturile de produse agricole direct din teren

Detalii

Categorie: Management agricol

28 Februarie 2015

De departe cea mai mare si mai ignorata problema a agriculturii romanesti o reprezinta infractionalitatea - furturile de produse agricole direct din teren. In cazul marilor exploatatii agricole, paza are un cost care ajunge deseori la un procent cu doua cifre din total. Aceasta este insa cea mai mica dintre probleme pentru ca macar acest cost este asumat si supracompensat de costurile locale mult mai mici la achizitia terenurilor sau cu forta de munca.

Problema mai putin vizibila, dar mult mai grava, este decizia de oportunitate - antreprenorii agricoli sunt obligati sa se orienteze catre culturi cu rentabilitate mica (sau chiar nerentabile pe suprafetele mici disponibile), dar cu rezilienta mai mare la furturi.

Orice incercare de a infiinta culturi mai rentabile - legume, livezi etc. prezinta un risc urias, intrucat proaspata afacere devine „premium-target” pentru toti hotii din zona. Situatia este demonstrata de structura exporturilor (defalcata in tabel), care sunt alcatuite cu preponderenta din materii prime sau cu grad redus de prelucrare.

Structura exporturilor in 2013

Sursa MADR: "Analiza comparativa a schimburilor comerciale cu produse agroalimentare in anul 2013 fata de anul 2012"

Pentru rezolvarea situatiei este nevoie de un set de politici complexe, care vor fi detaliate intr-un viitor policy-brief SAR, insa pasul preliminar necesar este garantarea securitatii productiei pentru fermieri. Una dintre barierele care ar trebui depasite este confuzia dintre cele doua metode principale de calculare a productivitatii din agricultura.

Productivitatea angajatilor este in mod cert favorizata de mecanizare, dar care presupune cultivarea unor suprafete cat mai mari cu cereale. Un singur angajat cu o combina agricola performanta poate lucra 100 de hectare sau chiar mai mult. Acest mod de lucru a fost singura modalitate fezabila de continuare a agriculturii in Vestul Europei (sau in SUA), unde populatia rurala redusa si productivitatea industriala au facut ca ferma traditionala, familiala (sau „de subzistenta” cum i se spune mai nou), sa fie nefezabila. Insa acesta a fost un proces natural, indelungat, care in Romania nu s-a intamplat nici pana astazi.

Productivitatea terenului este, in schimb, net favorizata de culturile intensive in munca, pe suprafete mici dar cu produse de valoare adaugata mare - fructe, legume etc. Aici este nevoie de un angajat pentru fiecare hectar insa valoarea recoltei poate fi de pana la 10 ori mai mare sau uneori chiar mai mult. Puse intr-un sistem, cele doua ecuatii arata cam asa: un angajat care cultiva cereale pe 100 de hectare produce aceeasi suma de bani ca zece angajati care cultiva legume pe zece hectare. In primul caz, productivitatea resursei umane este de 10 ori mai mare, dar in al doilea caz productivitatea terenului este de 10 ori mai mare.

Pentru tari ca Franta sau Germania, ajunse in postura din care populatia ocupata in agricultura este oricum minuscula, prima varianta este si singura (desi exista si acolo mici ferme familiale care reusesc sa obtina venituri decente din ferme care la noi sunt considerate „de subzistenta”). In Romania, populatia rurala este aproape jumatate, iar cea ocupata in agricultura depaseste un sfert. Iar structura ocupationala este oglindita de structura fermelor – avem aproape cea mai mica suprafata medie per exploatatie agricola din UE: doar 7,6% din suprafata agricola are 3,67 milioane de ferme, adica 31,5% din total (conform Eurostat).

Pentru ca resursa umana disponibila sa obtina o productivitate maxima, solutia o reprezinta nu exploatatiile mari, ci tocmai fermele mici, care sa produca legume sau fructe. Ele pot asigura venituri decente chiar si de pe suprafete de subzistenta, dar cu conditia sa dispara factorul inhibator al potentialelor furturi.

Sunt si in Romania exemple de succes, chiar daca acum ele sunt mai degraba exceptii - comunitati intregi care prospera din agricultura facuta inteligent, chiar si pe suprafete mici: fie ca este vorba de detinatorii de solarii din Matca/Galati (sau cei din sudul judetului Ilfov), fie de cultivatorii de mere din Voinesti/Dambovita, de capsune din Albesti/Arges, de pepeni din Dabuleni/Dolj si alte cateva zeci de astfel de cazuri. Sunt exceptii pentru ca au reusit sa se impuna in ciuda tuturor politicilor agricole care le-au stat impotriva. Dar daca ar exista protectie, satele prospere au toate sansele sa devina regula.

Asa se face ca, desi statistic infractionalitatea agricola poate parea neglijabila, episoadele de furt ramase nepedepsite inhiba orice potential de dezvoltare. La nivelul intregii economii, s-ar putea spune ca infractionalitatea din agricultura are un efect nociv aproape comparabil cu marea coruptie.

In acest caz, Politica Agricola Comuna are foarte putine instrumente fezabile, iar rezolvarea decisiva poate veni doar din directia Politiei si a Justitiei. Propunem instituirea unei politici de „toleranta zero” fata de furturile agricole, cu mobilizare speciala de resurse umane (cu responsabilitati clare pana la nivelul sefilor, dar si cu mobilizare speciala din randurile Jandarmeriei) si tehnologice (drone, camere cu infrarosu etc.).

Complementar, probabil ca este nevoie si de o masura administrativa care sa responsabilizeze statul sa-si faca treaba, respectiv un fond de reasigurare pentru asiguratorii care incheie polite contra furturilor agricole, dupa urmatorul principiu: asiguratul isi incheie o polita la un pret rezonabil si plateste daunele tot la un nivel rezonabil. Insa daca, de exemplu, intr-o comuna furturile sunt atat de sus incat riscul este prea scump sau de-a dreptul neasigurabil, inseamna ca autoritatea publica nu isi face treaba, prin urmare este cazul ca statul sa scoata din buzunar diferenta.

Societatea Academica din Romania (SAR)
Raport Anual de Analiza si Prognoza – Romania 2015

• < Anterior
• Următor >