Advertorial

Omul de bine si binele suprem

Detalii

Categorie: Editorial

"Scopul cetatii" si "Opera omului de bine" definite de Aristotel, Socrate si Cicero.

Scopul cetatii este binele suprem

In perioada clasica, Platon sustine ca “Principiul oricarei comunitati umane este justitia” Din acest motiv, pentru ca justitia emana de la individ “in al carui suflet fiecare parte isi indeplineste functia proprie, atunci statul va trebui organizat corespunzator organizarii sufletului individual." El impartea sufletul omenesc in ratiune, curaj si dorinta. Face propuneri de a organiza statul conform acestei structuri. Astfel corespunzator acelei parti din sufletul omenesc numit ratiune, conducerea cetatii ar trebui sa fie facuta de catre magistratii - filosofi, corespunzator curajului, apararea cetatii sa fie facuta de catre paznicii cetatii, iar corespunzator dorintei, produsele necesare traiului material sa fie facute de catre lucratori si negutatori, care sunt condusi de dorinta. Esential intr-o cetate este ca locuitorii ei sa-si respecte propria conditie.

Platon considera ca cetatea, respectiv, statul, se naste dintr-o nevoie vitala a oamenilor de a fi impreuna. El pune in seama lui Socrate, urmatoarea conceptie despre geneza cetatii: “O cetate se naste – am zis eu – dupa cate cred, deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsa de multe. Ori crezi ca exista alta pricina pentru intemeierea unei cetati?”. “Astfel, fiecare il accepta pe un al doilea, avandu-l in vedere pe un al treilea, si avand nevoie de un al patrulea, iar, strangandu-se multi intr-un singur loc spre a fi partasi si a se intrajutora, ne fac sa dam salasului comun numele de cetate, nu?” . El considera ca nevoia dureaza cetatea. Nevoile primordiale care sunt menite a fi satisfacute inauntrul cetatii sunt nevoia de hrana, nevoia de locuinta si nevoia de imbracaminte.

Pe masura ce aceste nevoi sunt satisfacute, si pe masura ce cetatea creste, apar alte nevoi care trebuie la randul lor satisfacute, intr-o inlantuire logica, explicata pe larg in dialogul Republica, Partea a II- a. In aceasta evolutie a cetatii, sesizeaza necesitatea diviziunii muncii. Prin tehnica socratica a dialogului (“dialego”), demonstreaza pas cu pas necesitatea existentei, intr-o cetate, a agricultorilor, mestesugarilor, constructorilor, negutatorilor, navigatorilor etc. Ajunge, in aceeasi inlantuire logica, la necesitatea pietei si a unui simbol banesc in circuitul marfurilor. Chiar si precupetii, care sunt “cei mai slabi fiziceste si nefolositori pentru alta munca” isi gasesc utilitatea intr-o astfel de cetate.

Glaucon, il intreaba pe Socrate, “Dar daca, Socrate, ai orandui o cetate a porcilor, cu ce altceva decat cu acestea i-ai ingrasa?” prilej pentru Socrate de a arata felul in care in cetate patrunde dreptatea si nedreptatea. Pentru el, cetatea ajunge o cetate a porcilor prin adaugarea la cele strict trebuincioase omului a lucrurilor inutile (si pe care el le da cu titlu de exemplu: uleiuri aromate, tamaie, curtezane, picturi, brodeli etc facute pentru placere).

Intelepciunea de altfel este una din cele patru calitati esentiale pentru o cetate: intelepciunea, vitejia, cumpatarea, dreptatea.

In curentul sofist al gandirii filosofice, Kallikle crede ca legea (nomos) este o inventie a celor slabi, care sunt de obicei cei multi, pentru a se apara de cei puternici. La fel gandeste si sofisul Critias, unul dintre cei 30 de tirani. El scrie in drama “Sisif” ca "legile insa pedepsesc doar delictul si nu il previn, nici nu asaneaza cetatea de acte antisociale."

Democrit credea ca la viata obsteasca oamenii au ajuns invatati de propria experienta si determinati de nevoie.

Pericle, care a ajuns in 461 i.Hr. in fruntea cetatii Atenei, intr-o perioada de maxima inflorire a acesteia, spunea ca “Nu saracia este socotita la noi rusinoasa ci faptul de a nu face nimic pentru a iesi din ea”. De asemenea, mai spunea ca “Statul nostru se numeste democratie pentru ca apartine celor multi”.

Aristotel, in lucrarile sale, este adeptul ideii ca oamenii de la natura sunt animale politice, adica fiinte care traiesc numai in societate, si ca societate. Comunitatea este o asociatie in vederea unui bine. Ea este temeiul sigur si singurul cadru posibil pentru om. Este de remarcat la Aristotel, ideea ca “asociatia politica este cea mai buna cand este formata din cetateni cu avere mijlocie” pentru echilibrul social, solidaritatea si stabilitatea sociala. Ideea a fost preluata de gandirea politica moderna, si de cea economica.

Scopul cetatii este Binele suprem. Cetatea nu are vreun tel special, nici vreun scop care sa fie el insusi un alt scop, ci scopul ultim” Cum stim daca comunitatea este desavarsita? Raspunsul lui Aristotel este conform cu fizica sa: o fiinta desavarsita este o fiinta care poate sa traiasca prin ea insasi, care nu are nevoie de alta; comunitatea desavarsita este cetatea, pentru ca a atins nivelul autarhiei, adica poate sa fie suficienta siesi. Deci marimea optima pentru o cetate este cea care permite autarhia. Dincolo de ea nu exista decat grupari artificiale, fara consistenta (uniuni de cetati, federatii etc).

Politica este opera omului de bine

Grecul Polybius, un grec latinizat, asa cum l-a numit mai tarziu gandirea politica moderna, gasea ca cheia succesului Romei era guvernamantul sau mixt Republica Romana era un guvernamant mixt, spunea el, deoarece nici o singura persoana, nici mai multe, nici cei multi nu detin excesiv puterea. Republica Romana a impartit puterea intre ei. Astfel poporul ca intreg exercita un oarecare control asupra deciziilor politice prin adunari dar la fel faceau si aristocratii care controlau Senatul. Apoi, in locul unui monarh, Republica se baza pe consuli pentru implementarea politicilor. Fiecare il controla pe celalalt, iar rezultatul era o forma de guvernamant libera, stabila si de durata.

Virtutea, spune Cicero, consta, integral, in fapte. Ori, cea mai inalta fapta este guvernarea cetatii. A conduce treburile publice inseamna cea mai frumoasa functiune a intelepciunii, a experientei si a virtutii. Politica este opera omului de bine. A juca un rol in viata publica este, in gandirea ciceroniana, o datorie morala, cu toate incovenientele si pericolele care pandesc pe cei care au asemenea inalta indeletnicire. Patria revendica in serviciul sau cea mai mare parte si cea mai inalta din fortele sale, “adica tot ce are mai bun sufletul nostru, spiritul nostru, inteligenta noastra”. Caci numai asa, Statul o data servit sub diversele forme ale actiunii civice, restul cetatenilor poate sa se consacre vietii private.

Pentru omul de bine cea mai funesta dintre dizgratii este aceea sa se supuna unui om rau. Ori rautatea va triumfa cu necesitate daca oamenii de bine se abtin, si Republica “se va sfarama in bucati”.

Daca faptul guvernarii cere de la oameni asa mari calitati, autoritatea nu este prin ea insasi un fapt al omului. Autoritatea este elementul poporului, “res publica”. Cicero insista astfel asupra notiunii de popor careia ii da o definitie de multe ori reluata si discutata. Sub acest termen el intelege nu o asa-zisa adunatura de oameni, o multime, o turma, o hoarda. Ci “un grup numeros de oameni asociati unii cu altii prin aderarea lor la o aceeasi lege si printr-o anumita comunitate de interese”. Cauza acestei asocieri de oameni nu este slabiciunea lor, teama lor fata de semeni sau de animale, ci propria lor natura. La Cicero, precum la Aristotel, reuniunea oamenilor este un fenomen natural, in sanul careia se dezvolta esenta fiintei umane.

In “Republica” Cicero spune: “La noi Statul se constituie nu prin geniul unuia singur, ci printr-un fel de geniu comun a numerosi cetateni…nu in cursul unei vieti de om, ci pe parcursul urmat de generatii in timpul a multe secole”. Puterea statului depaseste cu mult individul, oricat de genial ar fi acesta. Este nevoie de efortul unui popor, timp de generatii, pentru a duce puterea politica la gradul de perfectiune.

• < Anterior
• Următor >