Advertorial

Derularea procesului de colectivizare: etape si dimensiuni

Detalii

Categorie: Editorial

Datorita rezistentei darze a taranimii la colectivizarea agriculturii, pe de o parte, precum si a ezitarilor politice de la centru, pe de alta parte, procesul de colectivizare a avut o istorie lunga si foarte sinuoasa, marcata de ofensive violente dar si de retrageri tactice sau fortate ale autoritatilor.

Procesul de colectivizare s-a desfasurat in doua valuri principale, 1949-1953 si 1953-1962, impartite la randul lor in numeroase etape sau stadii.

Primul val al "transformarii socialiste a agriculturii" (1949-1953), coincide in buna masura cu perioada in care, in intregul lagar comunist, exceptand Iugoslavia lui Tito, Moscova a incercat sa impuna colectivizarea rapida, in vreme ce liderii locali cautau sa implementeze acest proces in mod gradual.

Robert Levy identifica cinci stadii distincte ale colectivizarii din Romania: martie 1949 - februarie 1950; februarie -15 iunie 1950; 15 iunie - septembrie 1950; octombrie 1950 - ianuarie1952; ianuarie 1952 - aprilie 1953; marcate de directive politice contradictorii venite de la Bucuresti, de lupte intestine pentru putere intre factiuni politice rivale in sanul partidului si de ezitarile de a urma in totalitate modelul sovietic de colectivizare.

De-a lungul acestui prim val, ezitarile autoritatilor au cauzat progrese fortate, dar si retrageri dramatice. Manevrele menite sa tempereze colectivizarea reprezentau o incercare zadarnica in fata presiunii sovietice. Ele explica insa, alaturi de rezistenta notabila a taranimii romane, curentele schimbatoare si masurile contradictorii din primul val al colectivizarii in Romania.

Cel mai semnificativ eveniment politic al primului val a fost eliminarea grupului condus de Ana Pauker din conducerea partidului si a sectiei agrare a Comitetului Central, considerat responsabil pentru abuzurile dar si pentru intarzierea in campania de colectivizare.

In 3 iulie 1952, odata cu eliminarea "deviationistilor de dreapta", Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta reinceperea luptei deschise impotriva chiaburilor dezlantuind in toata tara o noua campanie de arestari si procese.

Satele colectivizate in primul val erau situate, in general, in regiuni in care agricultura suferise profund de pe urma razboiului si a secetei din anii 1945-1946, si in care taranii saraci constituiau o masa de manevra foarte vulnerabila la presiunile administrative ale partidului-stat, mai ales in conditiile dereglarii mecanismelor sociale locale prin eliminarea si deportarea mosierimii. Este insa interesant de semnalat faptul ca multe localitati in care se infiintasera gospodarii agricole de productie inca din 1949 au incheiat procesul de colectivizare numai in anii 1961-1962. Desi in aceste localitati campania de colectivizare inregistrase progrese insemnate, odata cu inregimentarea taranilor saraci potentialul de colectivizare isi atinsese in fapt limitele, colectivizarea totala fiind posibila numai prin folosirea fortei.

O categorie aparte de sate colectivizate in primul val erau cele situate in zone considerate nesigure de catre partid, sau in care miscarile de rezistenta anticomunista erau mai puternice, precum in Dobrogea sau Maramures. In aceste zone, colectivizarea timpurie era o forma de represiune sau chiar de "pedepsire" si disciplinare a populatiei locale, existand o corelatie directa intre intensitatea rezistentei anticomuniste si violenta procesului de colectivizare.

Cel de-al doilea val al asaltului final in campania de colectivizare a agriculturii demonstreaza supunerea politica totala a elitelor politice din Romania fata de Uniunea Sovietica. Primul stadiu s-a situat intre vara anului 1953 - decembrie 1955, perioada denumita. "anii stagnarii", deoarece dupa moartea lui Stalin colectivizarea a fost temperata, punandu-se accentul pe consolidarea gospodariilor deja existente. A doua faza corespunde anului 1956 si se regaseste doar la nivelul discursului si proiectului politic de reluare a colectivizarii. Din considerente legate de situatia externa - evenimentele din Ungaria in 1956, dar si posibilitatea declansarii unor miscari contestatare de amploare in tara - punerea in practica a proiectului s-a amanat. Cel de-al treilea stadiu este cuprins intre anii 1957-1962.

In 1957 s-a pregatit reluarea colectivizarii cu un experiment local in regiunea Galati, ale carui rezultate au fost considerate incurajatoare de catre conducerea partidului. Procesul a reinceput in forta in regiunea Constanta, unde au fost mobilizati peste 30 000 agitatori de partid (pentru un total de circa 661 000 de locuitori; excluzandu - se populatia urbana, taranii deja colectivizati, batranii si copiii, rezulta o proportie de un activist pentru circa trei tarani necolectivizati!), sub conducerea secretarului regional de partid, Vasile Valcu.

La capatul unei campanii de o violenta fara precedent, Constanta avea sa fie declarata prima regiune colectivizata din Romania pe data 7 noiembrie 1957, pentru a coincide cu cea de-a 40-a aniversare a Marii Revolutii Socialiste din 1917, careia ii era dedicata.

Realizata la instigarea consilierilor sovietici, colectivizarea in timp record a Dobrogei facea parte dintr-un plan general de socializare completa a regiunii Constanta, provincia fiind privita drept un experiment-pilot in modernizarea socialista. "Succesul" sau, intens cosmetizat de propaganda oficiala, a fost popularizat in numeroase brosuri propagandistice ce exagerau metamorfoza sa miraculoasa din "cea mai inapoiată provincie din tara" in regiunea cu cel mai ridicat standard de viata al populatiei rurale din Romania. Exemplul Dobrogei a declansat o acerba competitie mimetica intre organizatiile regionale de partid pentru infaptuirea colectivizarii.

Succesiunea colectivizarii regiunilor tarii a urmat insa o logica politica, prioritate avand zonele multietnice de granita, precum Dobrogea si Banatul, cele considerate nesigure din punct de vedere politic, precum Maramuresul, dar si campia Baraganului, considerata vitala pentru aprovizionarea capitalei. Alte regiuni mai omogene din punct de vedere etnic si de o importanta economica sau geopolitica mai redusa, precum Suceava, au fost printre ultimele colectivizate.

Procesul s-a incheiat oficial in Romania in martie 1962 - cu trei ani inainte de termenul oficial stabilit de partid, dupa 13 ani de actiuni sistematice împotriva ţărănimii.

Pe 27-28 aprilie 1962 avea loc la Bucuresti o sesiune extraordinara a Marii Adunari Nationale, unde Gheorghiu-Dej proclama incheierea "transformarii socialiste a agriculturii". Formele socialiste de proprietate detineau 96% din suprafata arabila a tarii.

Chiar daca procesul de colectivizare s-a încheiat oficial in aprilie 1962, anii urmatori nu au fost lipsiti de tensiuni in mediul taranesc. Bunaoara, intr-un Buletin Informativ Special cu privire la unele manifestari si actiuni negative in cadrul gospodariilor agricole colective, intocmit de Ministerul Afacerilor Interne la 4 noiembrie 1964, erau trecute in revista numeroase nemultumiri ale taranilor din agricultura socialista. Circulase intens zvonul privind producerea unor "schimbari" in sectorul socialist, multi tarani colectivisti exprimandu-si speranta ca GAC-urile se vor destrama, iar ei isi vor redobandi pamantul, animalele si atelajele cu care intrasera in colhoz, in vreme ce altii au crezut ca vor primi loturi mai mari de pamant in folosinta. Toate acestea au dus la aparitia intr-o serie de localitati a unor actiuni deschise pentru destramarea GAC-urilor si a intovarasiilor. Taranii erau nemultumiti nu doar pentru ca le fusesera confiscate bunurile prin colectivizare, ci si pentru ca ei practic munceau aproape pe gratis in formele socialiste de agricultura.

O forma deosebit de raspandita de protest a taranilor fata de mizeria spre care erau impinsi a fost refuzul de a iesi la lucru, de-a lungul si de-a latul tarii inregistrandu-se veritabile greve agricole, intr-o epoca in care notiunea era utilizata in Romania doar pentru a desemna realitatile trecutului sau existente in "tarile capitaliste". In acelasi timp a aparut si s-a generalizat un fenomen care avea sa devina obisnuinta in deceniile urmatoare: "furtul" din Gospodariile Agricole Colective, considerat de tarani ca o forma legitima de remunerare si redistribuire a veniturilor acestora, dar criminalizat de regim ca o forma de sabotare a agriculturii socialiste.

Autor Razvan MIHAIU

• < Anterior
• Următor >